Prima pagină > Povestiri scurte > Mama Pădure

Mama Pădure

Remus avea şapte ani şi se ambiţiona să înveţe bine lecţia de istorie pentru a doua zi, la şcoală. Îi plăcea partea cu poveştile dar era dezastru la memorarea anilor de domnie, a datelor seci şi asta îl supăra. Ca de obicei când ceva nu-i ieşea, s-a dus la tatăl său să îl întrebe. Tata era un fel de enciclopedie ambulantă pentru Remus. Inginer, rămas văduv în urma unui accident rutier, s-a mutat din centrul municipiului tocmai la marginea unui orăşel de munte din apropiere, în buza pădurii. Aşa îi era mai uşor să evite locurile care i-ar fi putut trezi, fiului său şi sieşi, amintiri dureroase. Pădurea devenise a doua mamă a băiatului şi tatăl nu contenea să risipească tristeţea care apărea, când şi când, pe chipul lui Remus aducându-l în sânul ei. Remus adora plimbările prin pădure, mai ales atunci când tatăl său povestea. Poveştile despre copilăria tatălui, armată sau despre oameni necunoscuţi îl vrăjeau şi îl îndemnau să ticluiască în mintea lui de copil născociri şi mai grozave, pe care să le împărtăşească la rândul lui altora. De asta îi venea greu să memoreze date istorice, pentru că el lăsa ca faptele domnitorilor să se împletească cu propria imaginaţie şi atunci lucrurile luau alt curs, în care anii de domniei sau ai bătăliilor nu-şi mai găseau rostul. Remus a lăsat manualul pe masă, a stins veioza, a străbătut holul întunecat călcând apăsat pe podeaua din scânduri, special ca să le facă să scârţâie. I se părea că, deşi merge prin întuneric şi zomotul produs de paşii săi e lugubru, el este mai bărbat decât alţi băieţi de vârsta lui, care s-ar înfricoşa de toate astea. Chiar înainte să ciocănască la uşa dormitorului tatei, a auzit încuviinţarea:

-Da, Remus!

-Ce faci, citeşti?, a întrebat copilul înainte să închidă uşa după el.

-Da, ce e?

– Tată, ţie ţi-a plăcut Istoria?

-Cum să nu-mi placă, cu atâtea poveşti frumoase?  Ţie nu-ţi place?

-Ba da, dar nu pot ţine minte toţi anii ăia.

-N-ai ce face. Trebuie să-i toceşti. Nu te ajută la nimic să ştii ce s-a întâmplat dar să nu ştii când. E ca şi cum ţi-aş promite că îţi cumpăr o bicicletă nouă, dar nu îţi spun când am să fac asta. Poate fi de ziua ta, de Moş Crăciun sau când ai să intri la liceu, corect?

-Uufff, ce mă enervează anii ăştia! Nu se poate să ştii fără să înveţi?

-Se poate, dar nu fără ajutor.

-Cum adică?

– Hai, stai pe fotoliu şi am să îţi povestesc despre un coleg de cameră, din facultate. Tipul era la medicină şi era cam fistichiu. Avea un craniu pe care îl ţinea pe noptieră, umbla mai mult aiurea decât să studieze, dar avea numai note bune. Când venea târziu în cameră începea să râdă de mine. Era vara, căldură dogoritoare, eu stătea cu o batistă umedă pe cap, cu un prosop ud pe spate, picioarele în ligheanul cu apă rece şi învăţam pentru examenele din sesiune. “-Ce faci colega, iar cu picioarele în lighean?”, se prefăcea el mirat. “Ce să fac dacă mâine am examen… Tu nu ai ?” îl întrebam. “Ba da, dar îmi spune prietenul meu subiectele. Aşa, învăţ numai ce e nevoie să ştiu ca să iau notă mare şi nimic în plus.”,  spunea el şi scotea un şarpe din sân.

– Un şarpe?! Avea un şarpe în sân? Ce fel de şarpe? Şi nu-l muşca?

-Colegul meu venise la facultate cu un şarpe de casă. Cică îl avea de când era mic. Îl ţinea mereu în sân şi îi dădea să mănânce din mâncarea lui, iar şarpele era cuminte. El pretindea că şarpele îi şoptea subiectele care îi vor pica la examene, dar eu nu cred. Avea el noroc, nebunul, ori învăţa altundeva şi spunea că nu toceşte, dar e sigur că el şi şarpele erau nedespărţiţi.

-Uau, ce fain! Dar cum de nu se temea de şarpe şi unde l-a găsit? Tu te temi de şerpi?

-Nu, nu mă tem, doar că mi-s scârboşi aşa reci şi alunecoşi cum sunt ei… Şarpele de casă nu are venin, doar muşcă şi e considerat norocos, de asta oamenii nu-l alungă.  Nu ştiu cât noroc aduce, dar sigur e folositor că mănâncă şoarecii de prin gospodărie. Şi eu am avut un şarpe de casă când eram mic dar nu l-am văzut niciodată. Doar îl auzeam, că îşi făcuse cuib în peretele casei exact în dormitor, unde aveam eu patul. Noaptea îl auzeam prin perete cum făcea un fel de sunete ca un ceasornic, tic-tac,tic-tac…

-Grozav! Ce n-aş da să am şi eu aşa un şarpe bun. Unde se găsesc şerpii de casă?

-Lasă prostiile. Şerpii ăştia vin singuri la casa omului de aia se numesc aşa, dar noi n-avem nevoie de unul pentru că avem minte bună şi vom învăţa anii ăia prin muncă, cu picioarele în ligheanul cu apă rece. Ai pacheţel cu sandvişuri în frigider, că eu mă trezesc cu noaptea-n cap; ne vedem mâine seară. Hai, mai stai puţin şi apoi culcă-te, că dacă eşti obosit nu poţi să mai reţii nimic. Noapte bună!

-Bine, nu mai stau mult. Noapte bună, somn uşor!

Băiatul s-a dus în camera lui, şi-a adus un lighean cu apă rece, s-a străduit să înveţe anii aceia cu cifre atât de întortocheate şi fără nicio logică, dar numerele s-au încăpăţânat să nu-i intre în minte. A adormit cu picioarele bocnă şi gândul la şarpele care este prietenul casei şi a visat că are şi el un şarpe-prieten care îi şopteşte tot ceea ce nu poate el să ţină minte. Când tatăl său a plecat la serviciu, la o bucată de noapte şi a venit să-l învelească, Remus zâmbea prin somn.

Având ore după-amiaza copilul a mai repetat odată lecţia la istorie cu manualul în faţă, după ce s-a trezit, apoi a încercat să vadă dacă poate să îşi amintească anii aceia blestemaţi fără nicio sursă de inspiraţie. A început să spună lecţia cu voce tare, plimbându-se  pe drumul forestier de la marginea pădurii. După scurt timp s-a oprit brusc. Pe o piatră scăldată de soarele puternic al dimineţii se lăfăia un şarpe încolăcit ca o spirală . Remus s-a apropiat cu mâna întinsă, sigur fiind că un şarpe atît de aproape de casa lui nu putea fi decât un şarpe de casă.  “Gata cu chinul la şcoală”, a mai apucat să gândească Remus înainte să simtă că două ace de foc îi ard palma  întinsă ca să mângâie şarpele.  A doua zi, în ziarul local scria pe prima pagină cu litere de-o şchioapă: “VIPERA CU CORN A FĂCUT PRIMA VICTIMĂ DE ANUL ACESTA”.

Anunțuri
Categorii:Povestiri scurte
  1. Iulie 26, 2011 la 2:13 PM

    Esti bolnav de tot, si eu care speram o poveste cu happy end. Oricum tare postul!

    • Iulie 26, 2011 la 4:26 PM

      Da, poate mai târziu… că şi mie îmi plac poveştile cu final fericit dar de data asta nu m-am putut abţine. Mă bucur că ţi-a plăcut.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: