Prima pagină > Povestiri scurte > Demonstraţie divină

Demonstraţie divină

Răcoarea arborelui secular de lângă biserica străvechii mănăstiri le făcea foarte bine credincioşilor veniţi să se închine la icoana despre care se spunea că ar fi fost făcătoare de minuni. Calea a fost lungă cu microbuzul, dar parcă şi mai lungă pe jos, pe drumul prăfuit de ţară, bătuţi în cap de căldura dogoritoare a soarelui de vară. Angela s-a oprit la fântâna de lângă poartă ca să scoată apă proaspătă pentru toată lumea, iar ceilalţi s-au aşezat la măsuţa circulară, ingenios construită în jurul unui stejar gros ce străjuia pe o parte intrarea în biserică.

-Uf, ce cald e… Doamne Iartă-mă… ca în Iad, a spus Sorina, vecina de la etajul unu a Angelei.

-Nu mai vorbi despre ce nu există, a spus Angela aşezând pe masă termosul umplut cu apă proaspătă. Mai bine bea apa asta, că e aşa de bună de zici că-i agheazmă!

-Da chiar Angelo, de ce nu crezi tu în Cel Rău?, a mai spus soacra Sorinei inainte să înşface termosul din faţa norei sale.

-Păi dacă tu crezi în el şi el crede în tine. Prefer să cred în puterea binelui. Nu există decât Bine de la Dumnezeu, iar Răul stă în noi, oamenii şi Iadul este deja viaţa asta pe pământ, cu ură, invidie şi ceartă. De aia nu cred.

Cei trei bărbaţi ştiau mai bine decât să se bage în disputa femeiască aşa că le-au făcut semn consoartelor, cu două degete în dreptul buzelor, că se duc să pufăie “iarba-dracului” în afara zidurilor mănăstirii şi duşi au fost.

-Îi aduci la Sfânta Icoană şi ei ce fac? Bine că nu au şi rachiu, să se cinstească ca la crâşmă. Aoleu, berea la cutie!, a exclamat soacra Sorinei şi a dispărut în grabă după uşile grele din lemn, în urmărirea triumviratului de păgâni.

-Aşa. Bine că s-a dus mama să le tragă un perdaf! Băi ce oameni… Când îi aduci la cele sfinte parcă mai al dracului îi trage aţa la prostii. Măcar al meu nu fumează, dar sigur a desfăcut o bere.

-Dă-le pace… Doamne ce linişte şi pace e aici. Nu se vede nicio mişcare, crezi că suntem singurii?

-Bine ar fi, că dacă mai stau la coadă şi la pupat icoane înnebunesc! Tu ai văzut cum stătea tata-socru` în spatele tractorului ca mormolocul? Dacă nu l-a înghiontit mămica între coaste de vreo zece ori “Calc-o Petrică, ce stai cu microbuzu` în fumul ţărănoiului, de asta avem Transporter?!” şi el tot ca mămăliga conducea. Se teme de serpentine ca dracu` de tămâie! Ha-ha-ha, las` că tot de ea se teme mai tare!

-Taci fată că uite, vine un călugăr. Agale, pe aleea pavată cu lespezi de piatră de râu se mişca precum o umbră un călugăr ca de pe carte: barbă şi plete cărunte, căutătură blajină şi straie negre. Nu te duci să îi chemi pe restul?

-Stai să vină popa, să vedem ce vrea că am şi eu să-i zic ceva.

-Taci că te-aude!

-Aude pe dracu`.

-Bună vreme, a spus încet călugărul.

-Bună ziua părinte! Mai e cineva în biserică?, a turuit  Sorina.

-Sărut mâna părinte…, a îngăimat Angela, stânjenită de îndrăzneala prietenei sale din copilărie.

-Nu, nu mai e nimeni. Au mai fost nişte credincioşi mai devreme. Acum sunteţi doar voi. Mai e şi altcineva?

-Da, mai sunt de venit socrii mei şi bărbaţii noştri. Părinte ia spune există Cel Rău? Prietena mea nu crede că este Iad şi draci şi Doamne-Iartă-mă… Matale ce zici? Ce scrie la Cartea Sfântă?

-Hmm, se vede treaba că aveţi apăsări mari… Cine nu crede în Ucigă-l Toaca?

-Eu părinte, a îngăimat Angela. Nu ştiu dacă e bine, dar prefer să cred că numai în oameni stă răutatea, din cauza patimilor lor şi că Dumnezeu are Calea cea Dreaptă şi Luminată pe care aceştia păşesc ca să se cureţe de păcate.

-Frumos gândeşti, dar, din nefericire, nu ai dreptate. Aşa cum este lumină şi întuneric, aşa este Bine şi Rău pe lume. De la Dumnezeu sunt date toate. Voi trebuie să păziţi ca să nu cădeţi în ispită, căci ea există peste tot. Chiar şi aici.

-Cum adică? Aici e loc sfânt, cu icoana făcătoare de minuni, nu se poate…

-Se poate fata mea şi asta e din cauza oamenilor, cum spui tu, dar este posibil. Oamenii, îl împuternicesc prin credinţa lor şi pe Dumnezeu, dar şi pe Celălalt. Acum, în vremurile astea, Cel Rău a prins curaj şi putere.

-Ţi-am spus şi eu şi soacra că există, dar tu nu şi nu… uite că aşa zice şi părintele!

-Nu sunt părinte, sunt un biet slujitor… Mă numesc Fratele Bazil. Aceştia sunt tot cu voi?, a întrebat călugărul arătând cu mâna spre poartă. Cei trei bărbaţi o urmau zâmbitori pe femeia cea trupeşă, semn că berea din cutia frigorifică i-a ispitit pe toţi patru, mai mult decât chemarea icoanei cea vestite.

-Părinte Bazil nu pot să cred…, l-a tras deoparte Angela.

-Spune-mi Frate Bazil, te rog. Nu sunt părinte şi oricum, noi toţi suntem fraţi întru Domnul.

-Bine, Frate Bazil, nu se poate, nu pot să cred că Diavolul poate intra în biserică.

-Răspunsurile la întrebările cele mai grele nu vin îndată. Vin la timpul lor, când crezi că nu ţi se va răspunde niciodată. Ai să vezi.

-Cum e părinte, ai lămurit-o cum e cu Iadul?, a intervenit jovială soacra Sorinei.

-Se vor lămuri toate, la timpul lor. Vreţi să daţi acatiste înainte să intraţi la icoană?

-Da, imediat! Cine are ceva de scris, că eu mi-am lăsat geanta la maşină?, a continuat mama Sorinei.

-Poftim, luaţi stiloul meu, a spus Angela oferindu-i agenda şi eleganta unealtă de scris.

Călugărul a intrat în biserică şi femeile au trecut la scris acatiste. Soarele după-amiezii a fost acoperit de nori groşi, scămoşi ca nişte vălătuci de vată murdară şi un vânt răcoros a început să agite crengile stejarului bătrân. Profitând de răcoarea bine-venită mama şi fiica s-au întins la scris acatiste pentru tot neamul.

-Asta e vremea de munte: acum e soare, acuşi te plouă. Hai fetele, daţi zor cu acatistele alea, hai să pupăm icoana şi să plecăm. Văd că se întunecă, vremea se strică şi nu-mi place să conduc pe serpentine prin ploaie! Hai mai repejor, vă mişcaţi şi voi mai cu talent?, a spus socrul Sorinei făcând cu ochiul şmechereşte către ceilalţi doi bărbaţi, râzând complice.

-Ştii ce… ai noroc că suntem în curtea bisericii…, a mormăit soţia acestuia aruncându-i o privire tăioasă.

-Băieţi, hai să mergem în biserică. Damele vin după ce termină de scris, a anunţat sobru şoferul microbuzului.

-Vai de mine, parcă am scris la acatiste jumătate de zi!, a spus Sorina uitându-se îngrijorată la norii negri care acoperiseră cerul. Uitaţi ce s-a întunecat… Hai să ne zorim, că nu-mi place cum se schimbă vremea.

Femeile şi-au acoperit capetele cu eşarfe şi au intrat în sfântul lăcaş. Au lăsat acatistele la călugăr, însoţite de câteva bancnote de “ochiul-dracului” şi apoi s-au închinat, în urma bărbaţilor, la toate icoanele, zăbovind la cea a Fecioarei Maria – făcătoare de minuni. Angela a rămas ultima, îngenuncheată în faţa iconei ferecate în argint, preţ de câteva minute bune. A fost scoasă din rugăciune de atingerea pe umăr a Soniei.

-Hai scumpa, e destul, hai să mergem că se enervează socrii…, a şoptit aceasta.

-Gata, mersi, am terminat, a răspuns Angela fără să-şi dezlipească fruntea de rama icoanei.

La ieşirea din biserică îi aştepta Fratele Bazil cu o tavă din metal în mână.

-Ştiu că vă grăbiţi, dar vreau să o ajut pe Angela să se lămurească. Vă rog pe fiecare să puneţi pe tava aceasta căte un obiect personal, care a stat mult asupra dumneavoastră, un inel, ceas, clamă de păr orice, nu contează valoarea.

-Credeam că numai la catolici se face colecta, dar văd că aţi împrumutat obiceiul şi aici, a încercat să glumească soţul Angelei, dar nimeni nu a fost amuzat de remarcă.

-Vă veţi recupera obiectele în scurt timp. Asta numai dacă vreţi şi dumneavostră să o ajutaţi pe Angela…, a mai adăugat călugărul lăsând tava în jos.

-Nu, hai să vedem despre ce e vorba. Uite, cheile de la Volkswagen; dacă nu le recuperăm ne cazăm permanent aici la matale, a spus socrul Sorinei. A urmat soacra, care a pus pe tavă cerceii grei din aur, fiul ei a aşezat în centru un ghiul butucănos, soţia sa a lăsat să se încolăcească pe tavă lănţişorul cu medalionul care îi reprezenta numele, Angela a depus la o margine stiloul de care nu se despărţea niciodată, iar soţul ei şi-a dat jos ceasul de la mână. Călugărul s-a îndreptat cu tava spre centrul bisericii.

-Nu vreau să o pun în altar, că ar fi îndrăzneala prea mare, dar am să o las aici, în mijloc. Acum trebuie să încui şi vom reveni peste câteva minute. Să păşim afară, a spus Fratele Bazil.

Vremea se înrăutăţea vizibil, vântul a început să împingă cu putere uşile masive de la intrarea în curtea mănăstirii, norii negri parcă mai aveau puţin şi atingeau turla bisericii, iar un frig pătrunzător i-a făcut pe vizitatori să uite că e vară.

-Hai părinte, nu e gata? Ce ar trebui să se întâmple?, a ţipat socrul Sorinei, pentru a acoperi şuieratul vântului prin frunzişul stejarului.

-Dacă nu există Cel Rău, lucrurile vor fi neschimbate, a răspuns calm călugărul şi surprinzător, toţi l-au auzit de parcă le-ar fi vorbit lângă ureche.

-Păi hai să mergem să vedem, ce mai stăm?, s-a răstit şi Sorina.

-Au trecut peste cinci minute. Să mergem dar…, a răspuns Bazil pe acelaşi ton.

Acesta a descuiat biserica şi cei şase s-au grăbit să ajungă la tavă. Se uitau prostiţi la ea când Bazil i-a întrebat: -E totul în ordine?

-Da, nimic nu e smintit de la locul lui. Parcă lănţişorul meu nu era aşa ghemotoc, dar tot ce-am pus fiecare este pe tavă, a spus Sorina.

-Prea bine. Puteţi pleca. Furtuna se apropie.

-Păi cum părinte, asta a fost tot? Există sau nu există?,a insistat Sorina.

-Angela ştie mai bine. Răspunsurile vor veni în bună vreme, a mai spus călugărul zâmbind misterios.

-Of, părinte, ne-ai dus ca pe copii…

-Nicidecum şi… nu sunt părinte. Drum bun şi atenţie la serpentine. Ajungeţi până cel târziu la şase, a mai spus Bazil şi a plecat de unde a venit.

Pelerinii şi-au luat obiectele şi au plecat, alergând, din biserica goală spre microbuz. Vremea devenise şi mai zbuciumată, vântul ridica trâmbe de praf în slava cerului, iar ceaţa începuse să coboare dinspre crestele înălbite ale munţilor.

-Cristoşii lui de popă nebun! Ne-a ţinut atâta şi ne-a mai urat şi drum bun. Drumul ăsta bun să-l aibă el pe lumea ailaltă! Pe dracu ajungem până la şase!, a izbuncnit la volan socrul Sorinei în timp ce ştergea cu o lavetă condensul de pe parbriz.

-Nu mai huli şi tu atât, că degeaba ai mai pupat icoana dacă acum spurci pe gura aia a ta, a sărit soţia lui.

Coborârea pe serpentine era chinuitoare. Ploaia răpăia pe microbuz parcă din toate direcţiile, aruncată de vântul năprasnic care se înteţea din ce în ce mai tare, iar farurile de ceaţă nu străbăteau la nici zece metri prin pâcla densă ca fumul de tămâie. Nimeni nu scotea niciun cuvânt, ca să nu-i distragă atenţia şoferului care conducea cu ochii mijiţi, aplecat spre parbriz, cu volanul la nivelul pieptului. Cele două cupluri stăteau îmbrăţişate fiecare pe câte o banchetă din spate. Soacra Sorinei stătea stingheră, pe “locul mortului”, cu mâinile în poală şi ochii aţintiţi la cruciuliţa care se legăna atârnată de oglinda retrovizoare a maşinii.

După ce s-a terminat şerpuirea serpentinelor, care li s-a părut o veşnicie  şi au ajuns la poala muntelui, imaginea care i-a întâmpinat era una edenică. Ploaia contenise, iar un curcubeu viu pastelat se desfăşura ca o arcadă peste şoseaua care stălucea de la ultimele picături de ploaie. Norii negri erau fugăriţi de alţii albi, scămoşi, care se destrămau şi lăsau să pătrundă raze late de soare până la pajiştile înverzite.

-Gata, mai răsuflaţi şi voi, s-a dat curajoasă soacra întorcând capul spre tinerele cupluri. Bărbate hai să oprim undeva, că mi-e o foame de mor!

-Da, puicuţa mea grăsunică, poposim la prima pensiune pe care o găsesc! Te-a cam speriat furtuna, nu? Ai tăcut chitic. N-ai tu încredere în şoferia bărbatului tău?, a spus acesta strângând în pumn coapsa nevestei, care s-a apucat de chicotit.  He,he, am trecut eu şi prin altele mai grozave… noi să fim sănătoşi.

În scurt timp microbuzul era parcat în faţa restaurantului unei pensiuni, iar pelerinii de ocazie îşi făceau siesta.

-Ăsta e lucru sfânt: să mănânci o ciorbă rădăuţeană de la mama ei, cu produse naturale, în aer liber, la umbra cetinii de brad! , a spus satisfăcut şoferul adăugând: Şi după o masă copioasă merge o ţigară… delicioasă!

-Aţi văzut ce preţuri mici au? Şi la mâncare şi la cazare. Plus că au locuri libere pentru Revelion! Eu zic să luăm nişte date de contact, ca să venim aici de Sărbători… Ce zici pui?, şi-a întrebat consoarta soţul Sorinei.

-Da, super, nu văd de ce nu? Zona e minunată, Paradis, ce mai… Angela, te rog, ia tu informaţii de la chelner, că şi aşa ai agenda aia la tine, a spus Sorina făcând semn băiatului că cere nota de plată.

-Să vă fie de bine şi mai poftiţi pe la noi, a spus chelnerul aşezând nota pe marginea mesei.

– Chiar vrem să mai revenim, de aceea vă rog să îmi daţi câteva date de contact, a spus Angela. Unde suntem aici?

-Pensiunea Violeta, comuna Crucea, telefon…

Chelnerul s-a oprit bursc şi privea împietrit cum părul negru al Angelei se albeşte în faţa lui. Fata se albise şi la  faţă, iar mâna cu stiloul îi tremura incontrolabil pe paginile agendei, lăsând dâre roşii. Ceilalţi au sărit de la masă ca arşi şi s-au retras doi paşi mai în spate, martori muţi la metamorfoza pletelor fetei care se terminau de albit şi pe la vârfuri. Doar atunci când Angela a căzut leşinată pe bancă au sărit cu toţii să-i dea primul ajutor. Chelnerul s-a uitat pe agenda şi scria doar textul “Pensiunea Violeta, comuna” urmat de rupturi în foaie de la apăsarea peniţei şi apoi mâzgâlituri de la tremurat, toate scrise cu cerneală roşie ca sângele.

După ce şi-a revenit, Angela avea părul strâns la spate şi capul acoperit cu o eşarfă. Femeile au făcut asta ca vederea părului alb să nu o şocheze din nou. Toţi încercau să o convingă că totul nu a fost decât un truc bolnav, făcut de călugăr.

-Scumpa mea, mie mi s-a părut suspect de la bun început popa ăla. O fi fost nebun… Cât timp ne-a ţinut afară din biserică, cineva în cârdăşie cu el ţi-a pus cerneală roşie în stilou şi cu asta basta!, a zis Sorina.

-Sigur dragă, de ce altceva nu a pus tava în altar? Acolo era cineva, vreun popă sau alt călugăr, care a făcut măgăria. Simplu ca bună-ziua!, a adăugat soacra.

-Da? Atunci de ce stiloul nu vrea să scrie niciun cuvânt care are de-a face cu religia? Nu a scris “Crucea”, nu scrie nici “sfânt”, nici “Dumnezeu”, nici ”biserică” şi nici măcar semnul crucii nu îl scrie. Face doar o linie verticală sau un orizontală, depinde cum încep, dar nu termină niciodată de desenat o cruce!

-E o coincidenţă stupidă iubito, cine ţi-a schimbat cerneala ţi-a stricat stiloul; a pus tuş cu impurităţi şi nu scrie tot timpul. Sunt coincidenţe tâmpite şi tu, fiind aşa habotnică, le pui pe seama altor prostii!, a strigat nervos soţul Angelei.

-Aaa, şi de unde îmi ştia călugărul numele, dacă nu i l-am spus niciodată? Asta cum o explicaţi?!, a urlat isterizată femeia, izbucnind în plâns.

-Ne-o fi auzit pe noi cum vorbeam cu tine, ce mare lucru?, a intervenit  şi soţul Sorinei.

-Da, aşa e, dă-l naibii de stilou că îţi cumpărăm noi altul mai bun!, a sărit şi socrul.

– Fireşte iubita, aruncă-l dracului că s-a stricat. Hai să nu mai vorbim despre asta, că e o prostie! Băiete, dă-ne câte o sută de vodcă bună la toţi, iar pentru şofer o bere rece. Fac eu cinste! Uite frate, oameni mari şi ne pierdem cu firea de la o scamatorie!  Ei, comedie!, a bubuit soacra grupului.

-Vă servesc imediat, dar aş vrea să ştiu şi eu de unde veniţi; la ce biserică aţi fost?

-Ei şi tu, am fost la mănăstirea aia de pe munte, cu icoana făcătoare de minuni. Vax! Uite ce minune ne-a făcut…, l-a lămurit soacra. Ce-ai nepoate, ce te albeşti şi tu la faţă?!

-Păi… nu e nimeni acolo. Mănăstirea e închisă de jumătate de an, ca pedeapsă pentru călugări, de când a fost furată icoana…

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Angela şi Sorina nu au mai mers în vreun pelerinaj, nici socrii. Stiloul a fost păstrat de chelner, care a observat că primea bacşişuri foarte grase la notele de plată pe care le semna cu cerneală roşie. Când s-a terminat cerneala, acesta a devenit foarte prost dispus şi s-a bătut cu un client care l-a ucis, înfingându-i stiloul în tâmpla stângă. Socrii Sorinei au avut un accident cu dubiţa. El a murit cu pieptul strivit de volan iar ea a surzit în urma unor complicaţii de la comoţia cerebrală. Sorina a divorţat după ce soţul ei a venit beat, cu chef de scandal şi a încercat să o stranguleze, iar ea a reuşit să scape retezându-i inelarul mâinii drepte cu un cuţit. Angela şi soţul ei au încercat cu disperare să aibă un copil, dar hemoragii repetate au zădărnicit orice tentativă. Acesta a considerat că a pierdut destul timp aşteptând un copil şi a divorţat de Angela, deoarece Sorina a rămas însărcinată cu el. Toate acestea s-au întâmplat în decurs de şase ani de la ciudata întâmplare. Angela s-a convins pe deplin că Răul există, ne influenţează şi sălăşluieşte printre noi.

-SFÂRŞIT-

Anunțuri
Categorii:Povestiri scurte
  1. Iulie 27, 2011 la 2:17 PM

    Aaaaa, mi s-a facut parul maciuca asa in miezul zilei! La cum a inceput ma asteptam sa fie o povestioara comica nu una horror. Ce sa mai, esti bolnav rau!

    P.S.: poate data viitoare avem una cu happy end!

    Cu toate cele spuse mai sus, tot ramane un post foarte reusit. La recitire si la cat mai multe posturi scrise!

    • Iulie 27, 2011 la 2:31 PM

      Ce să zic, tot vreau sa-mi iasă comice şi pe undeva alunec în treburi tenebroase… Sper sa-mi iasa şi una amuzantă cât de curând. Oricum, mă bucur ca nu te-a plictisit lectura. Ca să vezi că orice poveste are un sâmbure de adevăr, urmareste acest LINK.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: