Archive

Archive for the ‘Povestiri scurte’ Category

Concert în gafa Do Major

Iulie 28, 2011 2 comentarii

Profesorul de pian şi poliţistul erau vecini, în blocul-turn, de ani de zile. Se cunoşteau, îşi dădeau bineţe, mai schimbau câteva amabilităţi dacă urcau împreună în lift şi cam atât. Relaţia lor era cam ca cea a lui Voltaire cu Dumnezeu: se salutau dar nu stăteau de vorbă. Dar, cum greutăţile îi unesc pe oameni, o nepoată a poliţistului avea nevoie de pregătire pentru a intra la un liceu de arte iar dom` profesor a fost salvarea ei. Poliţistul i-a promis vecinului că îi va rămâne veşnic recunoscător şi că îl va ajuta cu tot ce se poate. Cum profesorul nu avea probleme cu legea, vecinul cu grade pe umăr nu putea să-l ajute decât cu transportul. Pianistul, fire aeriană, nu a reuşit niciodată să ia proba practică pentru obţinerea carnetului de conducere. Vecinul i-a sărit imediat în ajutor:

-Dom profesor, vă rog eu, mai daţi o dată de permis şi o să vedeţi că îl luaţi. Am un verişor care e la Circulaţie şi vă pun o vorbă bună. Dacă nu obţineţi permisul, să nu-mi mai daţi bună ziua!

-Nu, ar fi necinstit faţă de mine să iau permisul aşa. Dacă omor pe cineva, din cauză că nu ştiu să conduc? Eu am tot sperat că şoferia este ca un instrument: cu cât repeţi mai mult, cu atât devii mai bun. M-am înşelat. Sunt un anti-talent la volan şi cu asta, basta! Recunosc.

-Nu există! Eu am văzut mai proşti ca dumneata, care au luat permisul din prima.

-Tocmai asta e, că nu ţine de inteligenţă. Poate e exact pe dos şi îţi trebuie o anumită doză de prostie ca să ai curaj să te strecori prin trafic, să ţâşneşti de la semafor şi să negociezi din faruri acordarea de prioritate.

-Ei, lasă, astea se deprind pe urmă… Deocamdată să-ţi iei permisul şi pe urmă, Dumnezeu cu mila!

-Tocmai de asta mi-e mie teamă; de Dumnezeu cu mila. Dacă Domnul nu e aşa de milostiv cu mine şi mor strivit între fiare sau, mai rău, omor un om şi îl am pe conştiinţă toată viaţa?

-Păi atunci cum facem, că eu mă simt dator faţă de dumneata…

-Dacă vreţi, am să vă rog să mă luaţi şi pe mine cu maşina dumneavoastră când am nevoie. Am să pun la benzină, nicio problemă, vă plătesc şi pentru uzură dacă e nevoie!

-Păi ce, aşa se pune problema? La cât m-aţi ajutat dumneavoastră, să faceţi pregătire fără bani cu nepoată-mea, nici nu mă gândesc să accept bani pentru uzură. O să-mi daţi numai benzina şi atât! Vă rog să mă anunţaţi cu cel puţin o zi înainte, dacă vreţi să vă duc undeva, ca să pot să mă eliberez de la scârbici.

-Perfect! Vă mulţumesc mult!

Profesorul de pian nu a abuzat niciodată de promisiunea făcută de poliţist. Dacă avea nevoie de transport pe distanţe mici se interesa de transport în comun, tren, microbuze, autobuze şi amâna favoarea vecinului ca pe o promisiune sacră. Au trecut anii şi a venit şi timpul când făgăduinţa poliţistului nu a mai suportat păsuire. Profesorul trebuia să ajungă la un restaurant din afara oraşului, pentru a cânta la pian în cadrul unei cine sofisticate, a oamenilor de afaceri din zonă cu niscaiva investitori străini. Cum cântarea era plătită boiereşte, profesorul a vrut să ajungă acolo confortabil, îmbrăcat în frac şi odihnit. L-a sunat pe poliţist:

-Alo, bună ziua, mă scuzaţi că vă deranjez în timpul serviciului… puteţi vorbi?

-Da dom` profesor, da spuneţi repede că-s la o razie de curve pe centură.

-Atunci vă sun mai târziu, dacă sunteţi ocupat…

-Nu,nu,nu, că am găbjit deja pe producătoare. Acu le băgăm la dubă. Spuneţi!

-Păi, aş fi avut nevoie mâine seară să ajung la restaurantul ăla nou, de fiţe, din afara oraşului…

-Aaa şi vreţi să vă duc eu, nu?

-Da, dacă se poate bineînţeles…

-Dom` profesor, da` matale de taxiuri n-ai auzit?

-Ba da, dar credeam… mă scuzaţi de deranj… am să iau un taxi, la reve…

-Hă,hă,hă, stai dom`le nu închide! Am glumit, ce, nu ştii de glumă? Se face dom` profesor. Ştiu unde e restaurantul cel nou; cunosc şi pe cineva care lucrează acolo. Pe la ce oră vreţi să mergem?

-Ăăă, pe la şapte trebuie să fiu la restaurant.

-Bine, deci plecăm pe la şase. Mai vorbim mâine. Sănătate!

-La revedere.

A doua zi, pe la şase fără un sfert, soneria de la uşa profesorului de pian anunţa apariţia poliţistului. Acesta era spilcuit la vârf de ac, în costumul “cel bun”, parfumat în exces, proaspăt bărbierit şi jovial nevoie-mare.

-Poftiţi, intraţi, l-a întâmpinat soţia profesorului. Soţul meu e aproape gata. E în dormitor, se îmbracă. Vă servesc cu ceva? Cafea, suc? Poftiţi în sufragerie!

-Nu vă deranjaţi… ei, parcă o cafeluţă ar merge. Da` vă rog să o faceţi tare şi să îmi daţi şi un pahar cu apă rece! Minerală, că aia e plată e ca şi cum aş bea apă de la robinet.

Peste câteva minute apare şi profesorul îmbrăcat elegant, cu papion la gât şi fracul pe braţ.

-Eeee, parcă sunteţi din filme dom` profesor! Amândoi suntem eleganţi, acum putem merge la gagici. He,he, ce ziceţi doamnă, aveţi curaj să îl lăsaţi să iasă din casă aşa aranjat? Poate vi-l fură vreo fetişcană!

-Vecine, nu mă mai îngrijorez de mult. La cum sforăie soţul meu, sunt sigură că oricine face greşeala să mi-l fure îl va aduce înapoi cu fundiţă. Sforăie în toate gamele, nu degeaba e profesor de muzică!

-Nu ziceţi aşa, că fetele din ziua de azi nu-l lasă să doarmă. Astea te bat dacă nu faci treaba bine! Ei, ce spui dom` profesor, oprim şi noi pe centură să luăm ceva “la pachet”? Parcă restaurantul ăla are şi camere de hotel sus, nu?

-Da vecine, cred că are… Cum să nu, luăm şi noi ceva prospătură pe bancheta din spate , să ne ţină de urât până ajungem la restaurant.

-Ahaa şi după aia le ţinem noi de urât lor, în camere, să le învăţăm să croşeteze adică: două pe faţă, două pe dos! Sau ca la sport: schimbă partea, schimbă sensul, hă,hă,hă! Vecină ştii ce mi-a plăcut mie la şcoală? Fizica, mai ales frecarea! Hă,hă,hă! Şi matematica, mai ales desfăcutul parantezelor, hă,hă,hă!

Poliţistul se amuza singur, hăhăind şi plesnind braţele fotoliului de piele în care se chircea de atâta râs, iar cei doi soţi schimbau feţe-feţe între ei.

-Vorba multă sărăcia pianistului. Eu zic să mergem, că e deja şi zece.

-Da, mergem imediat, numai să termin cafeaua. Nu vă faceţi probleme, conduc ca vântul! V-am spus că am un văr la Circulaţie, nu? Pe mine nu mă opreşte nimeni, că îmi ştiu toţi numărul. Doamnă, cafeaua e foarte bună, numai că aţi spus că o faceţi tare şi uitaţi… pot să bag degetul în ea! Hă,hă,hă, adică nu e tare deloc!

-Da, foarte bună gluma… Îmi iau mapa cu partituri şi merg să mă încalţ.

-Da, acuşica mergem.

Profesorul a reuşit să-l scoată din casă pe vecinul pus pe glumea proaste, au urcat în maşină şi au pornit la drum.

-Tare veselă doamna, nu o credeam aşa de viaţă. De obicei e foarte serioasă când mă întâlnesc cu ea, dar acum a prins la glumă.

-Da, e foarte nostimă.

-Da` tot luăm ceva la ocazie, nu-i aşa?

-Da, sună foarte interesant propunearea dumneavoastră cu fetele acelea de pe centură. Am văzut la ştiri o razie filmată. Unele dintre ele erau chiar foarte drăguţe.

-Da, sunt bune haitele! Păi ieri am făcut recensământul la petarde, nu v-am zis?

-Ba da, când v-am sunat, tocmai eraţi în misiune… Le arestaţi, nu?

-Ei, flori! Mai trecem când vedem fete noi, sărace venite de la ţară să producă la oraş, le băgăm în dubă şi le probăm şi noi. Care fac treaba bună, le dăm drumul. La alea fraiere le facem dosar.

-Adică chiar le… acolo în dubă?

-Da dom`le, da` ce credeai? Iese ca în filmele porno. Eu de asta nici nu mă uit la porcăriile alea, că eu fac original. Deh, şi şoricelul se satură de găurica lui şi îşi face alta, da bărbatul? Ce, matale nu mai calci strâmb?

-Nu vecine, de când m-am însurat… nimic.

-Nu cred. Cu atâtea eleve bunoace la liceu, altele la pregătire acasă, nu-mi spune că nu te îndulceşti la miere când şi când… Ştiu eu ce poame sunt la liceul de artă! Nepoată-mea, pe care ai pregătit-o, are deja două chiuretaje la activ şi e într-a zecea. Mi-a zis frate-miu că a bătut-o de a zvântat-o, dar dacă îi place “fichi-fichi”, ce să-i faci? Dop nu poţi să-i pui!

-Nu, dop îşi găseşte singură. Asta e clar. Păcat că nu e etanş, că ar scăpa de ginecolog.

-Deci dom` profesor stă printre prospătură clasa întâia şi nimic-nimic… Păcat, eu n-aş rezista în locul dumitale. Vezi, de aia tre să oprim pe centură să pescuim ceva sau mai precis, să dăm la scoică, hă,hă,hă!

-Dăm, ce să facem, dacă tot are balta peşte…

-Ohoho, da` te pricepi şi la jargoane dom profesor! Păi aşa e şi normal: nicio fată fără peşte.

La câteva sute de metri în faţa maşinii, un individ rufos, îmbrăcat cu pufoaică prăfuită şi o căciulă murdară de var pe cap, stătea la ocazie. În faţă avea un rucsac militar, mai murdar decât el şi ţinea degetul mâinii drepte în semn de “ia-mă nene”. Profesorul a observat cu îngrijorare cum poliţiştul reduce viteza şi trage uşor de volan spre dreapta.

-Haide vecine, doar nu vrei să-l luăm la ocazie pe neanderthalianul ăsta mizerabil! Uite ce faţă de gibon retardat are. Parcă e o maimuţă antropoidă! O să-ţi murdărească toată maşina. Parcă trebuia să păstrăm loc pentru fetele alea…

Fără să se uite la pasagerul din dreapta sa poliţistul a călcat frâna lângă omul cel murdar şi a spus apăsat:

-Ba îl luăm dom profesor, că-i frate-miu!

Cei doi fraţi s-au întreţinut discutând de-ale lor până la restaurant. „Gibonul” era muncitor în construcţii şi lucra la finisarea camerelor de hotel de la restaurant, iar fratele său îl conducea la serviciu când avea timp. Profesorul a coborât ultimul din maşină şi i-a spus poliţistului: “Totuşi e un băiat de treabă fratele…”, după care maşina a demarat în trombă, înapoi spre oraş. Din acel moment a fost de la sine-înţeles faptul că datoria poliţistului faţă de profesor a fost achitată pe deplin, iar relaţiile au revenit pe făgaşul de la început: vecinii se salută, dar nu stau de vorbă.

-SFÂRŞIT-

Categorii:Povestiri scurte

Demonstraţie divină

Iulie 27, 2011 2 comentarii

Răcoarea arborelui secular de lângă biserica străvechii mănăstiri le făcea foarte bine credincioşilor veniţi să se închine la icoana despre care se spunea că ar fi fost făcătoare de minuni. Calea a fost lungă cu microbuzul, dar parcă şi mai lungă pe jos, pe drumul prăfuit de ţară, bătuţi în cap de căldura dogoritoare a soarelui de vară. Angela s-a oprit la fântâna de lângă poartă ca să scoată apă proaspătă pentru toată lumea, iar ceilalţi s-au aşezat la măsuţa circulară, ingenios construită în jurul unui stejar gros ce străjuia pe o parte intrarea în biserică.

-Uf, ce cald e… Doamne Iartă-mă… ca în Iad, a spus Sorina, vecina de la etajul unu a Angelei.

-Nu mai vorbi despre ce nu există, a spus Angela aşezând pe masă termosul umplut cu apă proaspătă. Mai bine bea apa asta, că e aşa de bună de zici că-i agheazmă!

-Da chiar Angelo, de ce nu crezi tu în Cel Rău?, a mai spus soacra Sorinei inainte să înşface termosul din faţa norei sale.

-Păi dacă tu crezi în el şi el crede în tine. Prefer să cred în puterea binelui. Nu există decât Bine de la Dumnezeu, iar Răul stă în noi, oamenii şi Iadul este deja viaţa asta pe pământ, cu ură, invidie şi ceartă. De aia nu cred.

Cei trei bărbaţi ştiau mai bine decât să se bage în disputa femeiască aşa că le-au făcut semn consoartelor, cu două degete în dreptul buzelor, că se duc să pufăie “iarba-dracului” în afara zidurilor mănăstirii şi duşi au fost.

-Îi aduci la Sfânta Icoană şi ei ce fac? Bine că nu au şi rachiu, să se cinstească ca la crâşmă. Aoleu, berea la cutie!, a exclamat soacra Sorinei şi a dispărut în grabă după uşile grele din lemn, în urmărirea triumviratului de păgâni.

-Aşa. Bine că s-a dus mama să le tragă un perdaf! Băi ce oameni… Când îi aduci la cele sfinte parcă mai al dracului îi trage aţa la prostii. Măcar al meu nu fumează, dar sigur a desfăcut o bere.

-Dă-le pace… Doamne ce linişte şi pace e aici. Nu se vede nicio mişcare, crezi că suntem singurii?

-Bine ar fi, că dacă mai stau la coadă şi la pupat icoane înnebunesc! Tu ai văzut cum stătea tata-socru` în spatele tractorului ca mormolocul? Dacă nu l-a înghiontit mămica între coaste de vreo zece ori “Calc-o Petrică, ce stai cu microbuzu` în fumul ţărănoiului, de asta avem Transporter?!” şi el tot ca mămăliga conducea. Se teme de serpentine ca dracu` de tămâie! Ha-ha-ha, las` că tot de ea se teme mai tare!

-Taci fată că uite, vine un călugăr. Agale, pe aleea pavată cu lespezi de piatră de râu se mişca precum o umbră un călugăr ca de pe carte: barbă şi plete cărunte, căutătură blajină şi straie negre. Nu te duci să îi chemi pe restul?

-Stai să vină popa, să vedem ce vrea că am şi eu să-i zic ceva.

-Taci că te-aude!

-Aude pe dracu`.

-Bună vreme, a spus încet călugărul.

-Bună ziua părinte! Mai e cineva în biserică?, a turuit  Sorina.

-Sărut mâna părinte…, a îngăimat Angela, stânjenită de îndrăzneala prietenei sale din copilărie.

-Nu, nu mai e nimeni. Au mai fost nişte credincioşi mai devreme. Acum sunteţi doar voi. Mai e şi altcineva?

-Da, mai sunt de venit socrii mei şi bărbaţii noştri. Părinte ia spune există Cel Rău? Prietena mea nu crede că este Iad şi draci şi Doamne-Iartă-mă… Matale ce zici? Ce scrie la Cartea Sfântă?

-Hmm, se vede treaba că aveţi apăsări mari… Cine nu crede în Ucigă-l Toaca?

-Eu părinte, a îngăimat Angela. Nu ştiu dacă e bine, dar prefer să cred că numai în oameni stă răutatea, din cauza patimilor lor şi că Dumnezeu are Calea cea Dreaptă şi Luminată pe care aceştia păşesc ca să se cureţe de păcate.

-Frumos gândeşti, dar, din nefericire, nu ai dreptate. Aşa cum este lumină şi întuneric, aşa este Bine şi Rău pe lume. De la Dumnezeu sunt date toate. Voi trebuie să păziţi ca să nu cădeţi în ispită, căci ea există peste tot. Chiar şi aici.

-Cum adică? Aici e loc sfânt, cu icoana făcătoare de minuni, nu se poate…

-Se poate fata mea şi asta e din cauza oamenilor, cum spui tu, dar este posibil. Oamenii, îl împuternicesc prin credinţa lor şi pe Dumnezeu, dar şi pe Celălalt. Acum, în vremurile astea, Cel Rău a prins curaj şi putere.

-Ţi-am spus şi eu şi soacra că există, dar tu nu şi nu… uite că aşa zice şi părintele!

-Nu sunt părinte, sunt un biet slujitor… Mă numesc Fratele Bazil. Aceştia sunt tot cu voi?, a întrebat călugărul arătând cu mâna spre poartă. Cei trei bărbaţi o urmau zâmbitori pe femeia cea trupeşă, semn că berea din cutia frigorifică i-a ispitit pe toţi patru, mai mult decât chemarea icoanei cea vestite.

-Părinte Bazil nu pot să cred…, l-a tras deoparte Angela.

-Spune-mi Frate Bazil, te rog. Nu sunt părinte şi oricum, noi toţi suntem fraţi întru Domnul.

-Bine, Frate Bazil, nu se poate, nu pot să cred că Diavolul poate intra în biserică.

-Răspunsurile la întrebările cele mai grele nu vin îndată. Vin la timpul lor, când crezi că nu ţi se va răspunde niciodată. Ai să vezi.

-Cum e părinte, ai lămurit-o cum e cu Iadul?, a intervenit jovială soacra Sorinei.

-Se vor lămuri toate, la timpul lor. Vreţi să daţi acatiste înainte să intraţi la icoană?

-Da, imediat! Cine are ceva de scris, că eu mi-am lăsat geanta la maşină?, a continuat mama Sorinei.

-Poftim, luaţi stiloul meu, a spus Angela oferindu-i agenda şi eleganta unealtă de scris.

Călugărul a intrat în biserică şi femeile au trecut la scris acatiste. Soarele după-amiezii a fost acoperit de nori groşi, scămoşi ca nişte vălătuci de vată murdară şi un vânt răcoros a început să agite crengile stejarului bătrân. Profitând de răcoarea bine-venită mama şi fiica s-au întins la scris acatiste pentru tot neamul.

-Asta e vremea de munte: acum e soare, acuşi te plouă. Hai fetele, daţi zor cu acatistele alea, hai să pupăm icoana şi să plecăm. Văd că se întunecă, vremea se strică şi nu-mi place să conduc pe serpentine prin ploaie! Hai mai repejor, vă mişcaţi şi voi mai cu talent?, a spus socrul Sorinei făcând cu ochiul şmechereşte către ceilalţi doi bărbaţi, râzând complice.

-Ştii ce… ai noroc că suntem în curtea bisericii…, a mormăit soţia acestuia aruncându-i o privire tăioasă.

-Băieţi, hai să mergem în biserică. Damele vin după ce termină de scris, a anunţat sobru şoferul microbuzului.

-Vai de mine, parcă am scris la acatiste jumătate de zi!, a spus Sorina uitându-se îngrijorată la norii negri care acoperiseră cerul. Uitaţi ce s-a întunecat… Hai să ne zorim, că nu-mi place cum se schimbă vremea.

Femeile şi-au acoperit capetele cu eşarfe şi au intrat în sfântul lăcaş. Au lăsat acatistele la călugăr, însoţite de câteva bancnote de “ochiul-dracului” şi apoi s-au închinat, în urma bărbaţilor, la toate icoanele, zăbovind la cea a Fecioarei Maria – făcătoare de minuni. Angela a rămas ultima, îngenuncheată în faţa iconei ferecate în argint, preţ de câteva minute bune. A fost scoasă din rugăciune de atingerea pe umăr a Soniei.

-Hai scumpa, e destul, hai să mergem că se enervează socrii…, a şoptit aceasta.

-Gata, mersi, am terminat, a răspuns Angela fără să-şi dezlipească fruntea de rama icoanei.

La ieşirea din biserică îi aştepta Fratele Bazil cu o tavă din metal în mână.

-Ştiu că vă grăbiţi, dar vreau să o ajut pe Angela să se lămurească. Vă rog pe fiecare să puneţi pe tava aceasta căte un obiect personal, care a stat mult asupra dumneavoastră, un inel, ceas, clamă de păr orice, nu contează valoarea.

-Credeam că numai la catolici se face colecta, dar văd că aţi împrumutat obiceiul şi aici, a încercat să glumească soţul Angelei, dar nimeni nu a fost amuzat de remarcă.

-Vă veţi recupera obiectele în scurt timp. Asta numai dacă vreţi şi dumneavostră să o ajutaţi pe Angela…, a mai adăugat călugărul lăsând tava în jos.

-Nu, hai să vedem despre ce e vorba. Uite, cheile de la Volkswagen; dacă nu le recuperăm ne cazăm permanent aici la matale, a spus socrul Sorinei. A urmat soacra, care a pus pe tavă cerceii grei din aur, fiul ei a aşezat în centru un ghiul butucănos, soţia sa a lăsat să se încolăcească pe tavă lănţişorul cu medalionul care îi reprezenta numele, Angela a depus la o margine stiloul de care nu se despărţea niciodată, iar soţul ei şi-a dat jos ceasul de la mână. Călugărul s-a îndreptat cu tava spre centrul bisericii.

-Nu vreau să o pun în altar, că ar fi îndrăzneala prea mare, dar am să o las aici, în mijloc. Acum trebuie să încui şi vom reveni peste câteva minute. Să păşim afară, a spus Fratele Bazil.

Vremea se înrăutăţea vizibil, vântul a început să împingă cu putere uşile masive de la intrarea în curtea mănăstirii, norii negri parcă mai aveau puţin şi atingeau turla bisericii, iar un frig pătrunzător i-a făcut pe vizitatori să uite că e vară.

-Hai părinte, nu e gata? Ce ar trebui să se întâmple?, a ţipat socrul Sorinei, pentru a acoperi şuieratul vântului prin frunzişul stejarului.

-Dacă nu există Cel Rău, lucrurile vor fi neschimbate, a răspuns calm călugărul şi surprinzător, toţi l-au auzit de parcă le-ar fi vorbit lângă ureche.

-Păi hai să mergem să vedem, ce mai stăm?, s-a răstit şi Sorina.

-Au trecut peste cinci minute. Să mergem dar…, a răspuns Bazil pe acelaşi ton.

Acesta a descuiat biserica şi cei şase s-au grăbit să ajungă la tavă. Se uitau prostiţi la ea când Bazil i-a întrebat: -E totul în ordine?

-Da, nimic nu e smintit de la locul lui. Parcă lănţişorul meu nu era aşa ghemotoc, dar tot ce-am pus fiecare este pe tavă, a spus Sorina.

-Prea bine. Puteţi pleca. Furtuna se apropie.

-Păi cum părinte, asta a fost tot? Există sau nu există?,a insistat Sorina.

-Angela ştie mai bine. Răspunsurile vor veni în bună vreme, a mai spus călugărul zâmbind misterios.

-Of, părinte, ne-ai dus ca pe copii…

-Nicidecum şi… nu sunt părinte. Drum bun şi atenţie la serpentine. Ajungeţi până cel târziu la şase, a mai spus Bazil şi a plecat de unde a venit.

Pelerinii şi-au luat obiectele şi au plecat, alergând, din biserica goală spre microbuz. Vremea devenise şi mai zbuciumată, vântul ridica trâmbe de praf în slava cerului, iar ceaţa începuse să coboare dinspre crestele înălbite ale munţilor.

-Cristoşii lui de popă nebun! Ne-a ţinut atâta şi ne-a mai urat şi drum bun. Drumul ăsta bun să-l aibă el pe lumea ailaltă! Pe dracu ajungem până la şase!, a izbuncnit la volan socrul Sorinei în timp ce ştergea cu o lavetă condensul de pe parbriz.

-Nu mai huli şi tu atât, că degeaba ai mai pupat icoana dacă acum spurci pe gura aia a ta, a sărit soţia lui.

Coborârea pe serpentine era chinuitoare. Ploaia răpăia pe microbuz parcă din toate direcţiile, aruncată de vântul năprasnic care se înteţea din ce în ce mai tare, iar farurile de ceaţă nu străbăteau la nici zece metri prin pâcla densă ca fumul de tămâie. Nimeni nu scotea niciun cuvânt, ca să nu-i distragă atenţia şoferului care conducea cu ochii mijiţi, aplecat spre parbriz, cu volanul la nivelul pieptului. Cele două cupluri stăteau îmbrăţişate fiecare pe câte o banchetă din spate. Soacra Sorinei stătea stingheră, pe “locul mortului”, cu mâinile în poală şi ochii aţintiţi la cruciuliţa care se legăna atârnată de oglinda retrovizoare a maşinii.

După ce s-a terminat şerpuirea serpentinelor, care li s-a părut o veşnicie  şi au ajuns la poala muntelui, imaginea care i-a întâmpinat era una edenică. Ploaia contenise, iar un curcubeu viu pastelat se desfăşura ca o arcadă peste şoseaua care stălucea de la ultimele picături de ploaie. Norii negri erau fugăriţi de alţii albi, scămoşi, care se destrămau şi lăsau să pătrundă raze late de soare până la pajiştile înverzite.

-Gata, mai răsuflaţi şi voi, s-a dat curajoasă soacra întorcând capul spre tinerele cupluri. Bărbate hai să oprim undeva, că mi-e o foame de mor!

-Da, puicuţa mea grăsunică, poposim la prima pensiune pe care o găsesc! Te-a cam speriat furtuna, nu? Ai tăcut chitic. N-ai tu încredere în şoferia bărbatului tău?, a spus acesta strângând în pumn coapsa nevestei, care s-a apucat de chicotit.  He,he, am trecut eu şi prin altele mai grozave… noi să fim sănătoşi.

În scurt timp microbuzul era parcat în faţa restaurantului unei pensiuni, iar pelerinii de ocazie îşi făceau siesta.

-Ăsta e lucru sfânt: să mănânci o ciorbă rădăuţeană de la mama ei, cu produse naturale, în aer liber, la umbra cetinii de brad! , a spus satisfăcut şoferul adăugând: Şi după o masă copioasă merge o ţigară… delicioasă!

-Aţi văzut ce preţuri mici au? Şi la mâncare şi la cazare. Plus că au locuri libere pentru Revelion! Eu zic să luăm nişte date de contact, ca să venim aici de Sărbători… Ce zici pui?, şi-a întrebat consoarta soţul Sorinei.

-Da, super, nu văd de ce nu? Zona e minunată, Paradis, ce mai… Angela, te rog, ia tu informaţii de la chelner, că şi aşa ai agenda aia la tine, a spus Sorina făcând semn băiatului că cere nota de plată.

-Să vă fie de bine şi mai poftiţi pe la noi, a spus chelnerul aşezând nota pe marginea mesei.

– Chiar vrem să mai revenim, de aceea vă rog să îmi daţi câteva date de contact, a spus Angela. Unde suntem aici?

-Pensiunea Violeta, comuna Crucea, telefon…

Chelnerul s-a oprit bursc şi privea împietrit cum părul negru al Angelei se albeşte în faţa lui. Fata se albise şi la  faţă, iar mâna cu stiloul îi tremura incontrolabil pe paginile agendei, lăsând dâre roşii. Ceilalţi au sărit de la masă ca arşi şi s-au retras doi paşi mai în spate, martori muţi la metamorfoza pletelor fetei care se terminau de albit şi pe la vârfuri. Doar atunci când Angela a căzut leşinată pe bancă au sărit cu toţii să-i dea primul ajutor. Chelnerul s-a uitat pe agenda şi scria doar textul “Pensiunea Violeta, comuna” urmat de rupturi în foaie de la apăsarea peniţei şi apoi mâzgâlituri de la tremurat, toate scrise cu cerneală roşie ca sângele.

După ce şi-a revenit, Angela avea părul strâns la spate şi capul acoperit cu o eşarfă. Femeile au făcut asta ca vederea părului alb să nu o şocheze din nou. Toţi încercau să o convingă că totul nu a fost decât un truc bolnav, făcut de călugăr.

-Scumpa mea, mie mi s-a părut suspect de la bun început popa ăla. O fi fost nebun… Cât timp ne-a ţinut afară din biserică, cineva în cârdăşie cu el ţi-a pus cerneală roşie în stilou şi cu asta basta!, a zis Sorina.

-Sigur dragă, de ce altceva nu a pus tava în altar? Acolo era cineva, vreun popă sau alt călugăr, care a făcut măgăria. Simplu ca bună-ziua!, a adăugat soacra.

-Da? Atunci de ce stiloul nu vrea să scrie niciun cuvânt care are de-a face cu religia? Nu a scris “Crucea”, nu scrie nici “sfânt”, nici “Dumnezeu”, nici ”biserică” şi nici măcar semnul crucii nu îl scrie. Face doar o linie verticală sau un orizontală, depinde cum încep, dar nu termină niciodată de desenat o cruce!

-E o coincidenţă stupidă iubito, cine ţi-a schimbat cerneala ţi-a stricat stiloul; a pus tuş cu impurităţi şi nu scrie tot timpul. Sunt coincidenţe tâmpite şi tu, fiind aşa habotnică, le pui pe seama altor prostii!, a strigat nervos soţul Angelei.

-Aaa, şi de unde îmi ştia călugărul numele, dacă nu i l-am spus niciodată? Asta cum o explicaţi?!, a urlat isterizată femeia, izbucnind în plâns.

-Ne-o fi auzit pe noi cum vorbeam cu tine, ce mare lucru?, a intervenit  şi soţul Sorinei.

-Da, aşa e, dă-l naibii de stilou că îţi cumpărăm noi altul mai bun!, a sărit şi socrul.

– Fireşte iubita, aruncă-l dracului că s-a stricat. Hai să nu mai vorbim despre asta, că e o prostie! Băiete, dă-ne câte o sută de vodcă bună la toţi, iar pentru şofer o bere rece. Fac eu cinste! Uite frate, oameni mari şi ne pierdem cu firea de la o scamatorie!  Ei, comedie!, a bubuit soacra grupului.

-Vă servesc imediat, dar aş vrea să ştiu şi eu de unde veniţi; la ce biserică aţi fost?

-Ei şi tu, am fost la mănăstirea aia de pe munte, cu icoana făcătoare de minuni. Vax! Uite ce minune ne-a făcut…, l-a lămurit soacra. Ce-ai nepoate, ce te albeşti şi tu la faţă?!

-Păi… nu e nimeni acolo. Mănăstirea e închisă de jumătate de an, ca pedeapsă pentru călugări, de când a fost furată icoana…

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Angela şi Sorina nu au mai mers în vreun pelerinaj, nici socrii. Stiloul a fost păstrat de chelner, care a observat că primea bacşişuri foarte grase la notele de plată pe care le semna cu cerneală roşie. Când s-a terminat cerneala, acesta a devenit foarte prost dispus şi s-a bătut cu un client care l-a ucis, înfingându-i stiloul în tâmpla stângă. Socrii Sorinei au avut un accident cu dubiţa. El a murit cu pieptul strivit de volan iar ea a surzit în urma unor complicaţii de la comoţia cerebrală. Sorina a divorţat după ce soţul ei a venit beat, cu chef de scandal şi a încercat să o stranguleze, iar ea a reuşit să scape retezându-i inelarul mâinii drepte cu un cuţit. Angela şi soţul ei au încercat cu disperare să aibă un copil, dar hemoragii repetate au zădărnicit orice tentativă. Acesta a considerat că a pierdut destul timp aşteptând un copil şi a divorţat de Angela, deoarece Sorina a rămas însărcinată cu el. Toate acestea s-au întâmplat în decurs de şase ani de la ciudata întâmplare. Angela s-a convins pe deplin că Răul există, ne influenţează şi sălăşluieşte printre noi.

-SFÂRŞIT-

Categorii:Povestiri scurte

Mama Pădure

Iulie 26, 2011 2 comentarii

Remus avea şapte ani şi se ambiţiona să înveţe bine lecţia de istorie pentru a doua zi, la şcoală. Îi plăcea partea cu poveştile dar era dezastru la memorarea anilor de domnie, a datelor seci şi asta îl supăra. Ca de obicei când ceva nu-i ieşea, s-a dus la tatăl său să îl întrebe. Tata era un fel de enciclopedie ambulantă pentru Remus. Inginer, rămas văduv în urma unui accident rutier, s-a mutat din centrul municipiului tocmai la marginea unui orăşel de munte din apropiere, în buza pădurii. Aşa îi era mai uşor să evite locurile care i-ar fi putut trezi, fiului său şi sieşi, amintiri dureroase. Pădurea devenise a doua mamă a băiatului şi tatăl nu contenea să risipească tristeţea care apărea, când şi când, pe chipul lui Remus aducându-l în sânul ei. Remus adora plimbările prin pădure, mai ales atunci când tatăl său povestea. Poveştile despre copilăria tatălui, armată sau despre oameni necunoscuţi îl vrăjeau şi îl îndemnau să ticluiască în mintea lui de copil născociri şi mai grozave, pe care să le împărtăşească la rândul lui altora. De asta îi venea greu să memoreze date istorice, pentru că el lăsa ca faptele domnitorilor să se împletească cu propria imaginaţie şi atunci lucrurile luau alt curs, în care anii de domniei sau ai bătăliilor nu-şi mai găseau rostul. Remus a lăsat manualul pe masă, a stins veioza, a străbătut holul întunecat călcând apăsat pe podeaua din scânduri, special ca să le facă să scârţâie. I se părea că, deşi merge prin întuneric şi zomotul produs de paşii săi e lugubru, el este mai bărbat decât alţi băieţi de vârsta lui, care s-ar înfricoşa de toate astea. Chiar înainte să ciocănască la uşa dormitorului tatei, a auzit încuviinţarea:

-Da, Remus!

-Ce faci, citeşti?, a întrebat copilul înainte să închidă uşa după el.

-Da, ce e?

– Tată, ţie ţi-a plăcut Istoria?

-Cum să nu-mi placă, cu atâtea poveşti frumoase?  Ţie nu-ţi place?

-Ba da, dar nu pot ţine minte toţi anii ăia.

-N-ai ce face. Trebuie să-i toceşti. Nu te ajută la nimic să ştii ce s-a întâmplat dar să nu ştii când. E ca şi cum ţi-aş promite că îţi cumpăr o bicicletă nouă, dar nu îţi spun când am să fac asta. Poate fi de ziua ta, de Moş Crăciun sau când ai să intri la liceu, corect?

-Uufff, ce mă enervează anii ăştia! Nu se poate să ştii fără să înveţi?

-Se poate, dar nu fără ajutor.

-Cum adică?

– Hai, stai pe fotoliu şi am să îţi povestesc despre un coleg de cameră, din facultate. Tipul era la medicină şi era cam fistichiu. Avea un craniu pe care îl ţinea pe noptieră, umbla mai mult aiurea decât să studieze, dar avea numai note bune. Când venea târziu în cameră începea să râdă de mine. Era vara, căldură dogoritoare, eu stătea cu o batistă umedă pe cap, cu un prosop ud pe spate, picioarele în ligheanul cu apă rece şi învăţam pentru examenele din sesiune. “-Ce faci colega, iar cu picioarele în lighean?”, se prefăcea el mirat. “Ce să fac dacă mâine am examen… Tu nu ai ?” îl întrebam. “Ba da, dar îmi spune prietenul meu subiectele. Aşa, învăţ numai ce e nevoie să ştiu ca să iau notă mare şi nimic în plus.”,  spunea el şi scotea un şarpe din sân.

– Un şarpe?! Avea un şarpe în sân? Ce fel de şarpe? Şi nu-l muşca?

-Colegul meu venise la facultate cu un şarpe de casă. Cică îl avea de când era mic. Îl ţinea mereu în sân şi îi dădea să mănânce din mâncarea lui, iar şarpele era cuminte. El pretindea că şarpele îi şoptea subiectele care îi vor pica la examene, dar eu nu cred. Avea el noroc, nebunul, ori învăţa altundeva şi spunea că nu toceşte, dar e sigur că el şi şarpele erau nedespărţiţi.

-Uau, ce fain! Dar cum de nu se temea de şarpe şi unde l-a găsit? Tu te temi de şerpi?

-Nu, nu mă tem, doar că mi-s scârboşi aşa reci şi alunecoşi cum sunt ei… Şarpele de casă nu are venin, doar muşcă şi e considerat norocos, de asta oamenii nu-l alungă.  Nu ştiu cât noroc aduce, dar sigur e folositor că mănâncă şoarecii de prin gospodărie. Şi eu am avut un şarpe de casă când eram mic dar nu l-am văzut niciodată. Doar îl auzeam, că îşi făcuse cuib în peretele casei exact în dormitor, unde aveam eu patul. Noaptea îl auzeam prin perete cum făcea un fel de sunete ca un ceasornic, tic-tac,tic-tac…

-Grozav! Ce n-aş da să am şi eu aşa un şarpe bun. Unde se găsesc şerpii de casă?

-Lasă prostiile. Şerpii ăştia vin singuri la casa omului de aia se numesc aşa, dar noi n-avem nevoie de unul pentru că avem minte bună şi vom învăţa anii ăia prin muncă, cu picioarele în ligheanul cu apă rece. Ai pacheţel cu sandvişuri în frigider, că eu mă trezesc cu noaptea-n cap; ne vedem mâine seară. Hai, mai stai puţin şi apoi culcă-te, că dacă eşti obosit nu poţi să mai reţii nimic. Noapte bună!

-Bine, nu mai stau mult. Noapte bună, somn uşor!

Băiatul s-a dus în camera lui, şi-a adus un lighean cu apă rece, s-a străduit să înveţe anii aceia cu cifre atât de întortocheate şi fără nicio logică, dar numerele s-au încăpăţânat să nu-i intre în minte. A adormit cu picioarele bocnă şi gândul la şarpele care este prietenul casei şi a visat că are şi el un şarpe-prieten care îi şopteşte tot ceea ce nu poate el să ţină minte. Când tatăl său a plecat la serviciu, la o bucată de noapte şi a venit să-l învelească, Remus zâmbea prin somn.

Având ore după-amiaza copilul a mai repetat odată lecţia la istorie cu manualul în faţă, după ce s-a trezit, apoi a încercat să vadă dacă poate să îşi amintească anii aceia blestemaţi fără nicio sursă de inspiraţie. A început să spună lecţia cu voce tare, plimbându-se  pe drumul forestier de la marginea pădurii. După scurt timp s-a oprit brusc. Pe o piatră scăldată de soarele puternic al dimineţii se lăfăia un şarpe încolăcit ca o spirală . Remus s-a apropiat cu mâna întinsă, sigur fiind că un şarpe atît de aproape de casa lui nu putea fi decât un şarpe de casă.  “Gata cu chinul la şcoală”, a mai apucat să gândească Remus înainte să simtă că două ace de foc îi ard palma  întinsă ca să mângâie şarpele.  A doua zi, în ziarul local scria pe prima pagină cu litere de-o şchioapă: “VIPERA CU CORN A FĂCUT PRIMA VICTIMĂ DE ANUL ACESTA”.

Categorii:Povestiri scurte
%d blogeri au apreciat asta: