Arhiva

Archive for aprilie 15, 2010

Miky roast

aprilie 15, 2010 4 comentarii

Băgarea de seamă a definit la începuturi grija şi atenţia dar sensul pe care l-a căpătat sintagma s-a schimbat în ultima decadă. A te băga în seamă înseamnă a-ţi da importanţă atunci când nimeni nu o face. E ca o labă a orgoliului. Lăbari au fost, lăbari sunt încă, de aia şi expresia şi-a păstrat noul sens. Sunt şi onaniste. Oh, da! Sunt şi se bagă în seamă precum musca-n curu` calului, adică fără invitaţie.

La roast-ul de astăzi o am ca invitată pe Miki (un soi de avorton care a ieşit blogărizdă, că altfel nu pot să o numesc), care şi-a câştigat intrarea în această categorie pentru că s-a băgat în seamă. Nu oricum, ci de-am boulea. Pardon, ca vaca. Un fost coleg de fuckultate are un blog în care îşi revarsă prea-plinul sufletului şi al talentului cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Cum îşi administrează el aceste daruri e treaba lui, că e major şi vaccinat, dar ceea ce scrie acolo încântă un număr de oameni care îi sunt mai mult sau mai puţin necunoscuţi. Aceştia lasă comentarii, semn că omul nu predică în pustie.

Tipa asta -cu prea mult timp liber la îndemână pentru binele ei- s-a băgat în seamă pe blogul propriu cu aproape zero comentarii, vizavi de lucruri cu care nu are nicio treabă, în ciuda faptului că Adrian a arborat sub titlul blogului său avertismentul „exerciţiu de pesimism….nerecomandat persoanelor sub 18 ani….sau celor slabi de înger!”, iar mai jos va suporta consecinţele. Let the roast begin!

Ars onanica

Tocmai când credeam ca România duce lipsă de frustrate nefutute care să fie sclave în IT, imi ajung ochii (pur întâmplător) pe blogul unei talentate, pe care mama ei nu a ştiut că a făcut-o genială. Muhaela Gruia, autointitulată chocolate-scented (de la cum mai ştie ea că mirosea pielea unuia care şi-a făcut pomană cu un pitty-fuck la adresa ei) şi dark blue (de la cripticitatea şi tristeţea metafizică pe care o emană geniul ei tutelar de intern girl). Această Bilă Gates-wannabe mi-a încântat fireşte diafragma, provocându-i spasme involuntare de la hohotele de râs, întreaga jumătate de oră din după amiaza de joi cu dejecţiile ei mentale pretenţios-intelectuale, dar pline de frustrări refulate şi foliculină bâhlită.

Se strica asfaltul primavara, dupa o iarna cu multa zapada,

Ceaiul de tei ajuta cand nu poti sa adormi,

Te trezesti cateodata fericit si alta data trist,

Firefox imi da erori pe site-urile cu multe imagini,

Nu exista un loc in care sa cumperi inghetata de ghimbir si scortisoara,

Au pufuletii forma pe care o au,Se formeaza ceata,Apar migrenele si cum se trateaza,

Vor sa creeze bosonul Higgs si cum are loc procesul,

Te indragostesti de o anumita persoana,

Orhideea mea s-a scuturat si nu i se intampla nimic de cateva luni,

Se numeste martipan si nu altfel,

Cateodata conjunctivul lui ‘a fi’ are doi ‘i’, si cateodata doar unul,

Zapada actioneaza ca izolator termic, desi e compusa din gheata,

Trece semnalul wireless prin pereti si merge mai bine cu fereastra deschisa,

Rosu si verde sunt culori complementare.

Observăm aşadar stilul simplu, banal, şi înclinaţia spre crearea unei aure de enciclopedizdă (care ar trebui să atragă sexual eventuali parteneri de rut şi care aduc blogului, per total, un plus binevenit de spoială de cultură şi mister puber).

Ei, iată un titlu de post pe care (vorba singurei mele prietene, care nu a reuşit să slăbească la fel de mult ca şi mine şi o iau la remorcă prin oraş ca să facă masculii comparaţie şi să mă aleagă pe mine) nu credeam să-l văd formulat vreodată! Şi, deloc surprinzător, această tânără speranţă a IT-ului românesc nu are deja un cerc de fini comentatori ai operei sale, în ciuda faptului că a scremut două bloguri,  la fel de necitite.

Dar ca orice talent tulburător, Muhaela (sper să-mi ierte îndrăzneala de a-i spune pe nume) nu atrage din păcate şi invidioşi ce nu pot înţelege şi aprecia valoarea. De ce? Pentru că nu o citeşte nici dracu`. Păcat!

Şi fiindcă darul informatic al acestei fiinţe trebuia cultivat, ea nu se teme să experimenteze şi în limba engleză, pe ţarina aridă a Microsoftului. Dintr-o vremelnică frecăngeală a coatelor pe birourile de acolo i-a fătat capul ideea să se laude că jenantul ei blog, ridicat întru slava nefolositului Outlook şi a ciuciului de Windows Şepche, a fost fruncea într-un concurs de vizibilitate web, fapt pentru care a şi primit ca şi premiu un mouse. Uau, ce cadou deosebit pe care nu şi-l putea cumpăra şi singură! Ce nu înţeleg eu este cum căcat s-a produs minunea asta, de vreme ce colea nu are decât câteva comentarii decât la 3 posturi din 19 şi alea dubioase!  Câţi nerds intră pe un blog despre ei şi să nu zic „negri ţi-s ochii”? No comment.

I’ve created this blog in order to keep track of my activity as an intern at Microsoft GTSC. Hope you’ll enjoy reading and please, feel free to comment. I welcome your feedback 🙂

My next post is gonna talk about some other cool ways of spending your time at Microsoft. Just wait and see. And don’t be afraid to comment 🙂

De unde deducem că a fi o persoană de tot rahatul, cu talentul de a îndepărta şi plictisi oamenii, nu are graniţe lingvistice. Şi ar fi păcat ca lumea întreagă să nu se bucure de această tânără fată bătrână. Pam-pam!

Postat de miky at 6:00 PM

Categorii:Oameni la rotisor

-Salut, ce mai faci? -Nimic.

aprilie 15, 2010 5 comentarii

Uoărdpresu` zice că n-am mai bombat nimic pă net de două săptămâni. Probabil te întrebi ce-am făcut în tot acest timp. Îţi spun eu: n-am făcut nimic. NIMIC! Da, pe bune. Şi eu mă mir că a trecut atâta vreme degeaba. Nu spun că a trecut de pomană deoarece asta e ceva ce primeşti. Ştiu că vor fi creiere care mă vor contrazice dar fuck it! It`s my party and I sloth if I want to.

Ce bă, lenevesc pe banii tăi? Nu, că nici şomaj nu m-am învrednicit să mă duc să cer. Aveau oamenii de la Paraziţii nişte versuri faine pentru situaţia mea, dar nu mi le mai aduc aminte. Piesa era Cronica unei senilităţi premature şi fireşte că am şi apăsat J în WinAmp. Da, „asta-i cronica unei senilităţi premature şi reacţia întârziată a unei minţi imature {…} prea bolnav să muncească, prea fricos să fure, prea mândru să ceară, mulţumit să îndure”.

Deşi fizic mă bănuiesc de o sănătate destul de solidă, problemele sunt la mansardă. În sprijinul acestei afirmaţii am dezvoltat o teorie care te va face să-mi dai dreptate. Vorbesc despre faimoasa necunoscută Teorie a fricii de succes. Da, chiar aşa. Din păcate nu eşti primul creier care o receptează. I-am mai zis-0 lui Del şi Goofy, amândoi prieteni de ani de zile. O afli şi tu pentru că astăzi am un acces de sinceritate deosebit de puternic.

Să trec la subiect. Este vorba despre modul în care noi, oamenii, percepem fericirea, adică prin comparaţie. Ştim când e bine doar pentru că am avut parte şi de mai puţin bine, adică rău. Astfel, căutăm să ne mai fie bine. Satisfacţia e şi mai mare deoarece e mai greu. De aia e şi mai uşor să fii sau să faci ceva rău decât invers. Teoria fricii de succes susţine că nu facem tot ceea ce ne stă în putere ca să fim feciciţi deoarece ne este teamă că vom reuşi. (Oricum fericirea este de căcat. Vei înţelege de ce spun asta dacă vei continua să citeşti.)

Cred că asta ţine de schimbare şi de faptul că nu ne convine să facem astfel de gesturi, la nivel de schimbare, deoarece pătrundem pe teritorii noi şi acolo vom da de probleme noi. Când nu reuşeşti în nimic eşti obişnuit cu starea asta de fapt, a păgubosului, ştii la ce să te aştepţi iar noutăţile sunt prea puţine. Binele este oricum o chestie prea relativă ca să fie luată în seamă, deoarece se demonetizează prea uşor.

Hagi Tudose din nuvela ominimă a lui Delavrancea a intuit perfect chestia asta în „bucuria obiectului cumpărat”: „Dacă ai simţit bucuria, de ce să-l mai cumperi?”. De câte ori n-ai visat, „ai ars” să ai ceva şi după ce ai intrat în posesie să preţuieşti acel CEVA doar pentru o perioadă scută de timp, ca după aia să fie acoperit de praf şi indiferenţă?

De la caz la caz, CEVA-ul poate fi însufleţit sau nu. În principiu, ideea de bază ar fi că fericirea sau starea de bine au valoare doar în compania antitetică a sentimentelor sau stărilor corespunzătoare. De aia şi-n Matrix zicea agentul Smith că au picat recolte întregi de baterii umane după ce au implementat programul Paradisul terestru. Normal, dacă totul era numai lapte şi cu miere… Expresia „a nu mai putea de bine” este absolut adevărată.

Teoria fricii de succes are dreptate tocmai pentru că provine din însăşi eşenţa resorturilor intime ale caracterului uman. Dacă trebuie să te străduieşti ca să ajungi la fericire, trecând prin o serie de succese, doar ca să realizezi că fericirea e de căcat şi se destramă la fel de inevitabil ca fumul de ţigară, de ce să mai depui efortul?

Da, ştiu că Pasteur n-ar mai fi descoperit laptele pasteurizat dacă ar fi gândit aşa, dar nici Oppenheimer n-ar mai fi dăruit lumii bomba atomică. Dacă vrei să intri în polemică vizavi de chestia asta, las-o baltă. Curiozitatea este altă mâncare de peşte. Asta e la fel de real ca faptul că faci din plăcere ceva doar pentru că nu TREBUIE să faci acel lucru.

Din momentul din care hobby-ul devine o chestie la nivel profesional, adică obligatorie, se duce dracului cel puţin jumătate din plăcere. Îţi place să fuţi, dar ia joacă în filme porno ca să vezi că nu mai e aceeaşi chestie. Închei cu o piesă a unui chel din Paraziţii, intitulată Dacă eram…

Cred că e un mare căcat de câine că fiecare se pregăteşte pentru o singură meserie sau profesie, mai ales în stilul nostru specific românesc. Te prefaci că te faci ceva, la nivel de devenire profesională (la naiba, iar citez din -ahem!- Iliescu), dar de fapt te faci ce vor babacii, ce e la modă, ce zice lumea că e onorabil sau profitabil să fii şi aşa mai departe.

Nu-s din ăla la care îi pute România, dar am cunoscut americani care au schimbat o gaşcă de ocupaţii până ce au găsit ceva care au considerat că li se potriveşte sau măcar pot suporta să facă mai uşor decât altceva. Statiticile dovedesc faptul că cele mai căutate şi bine remunerate meserii din zilele noastere nici măcar nu existau cu un deceniu în urmă.

În acest spirit propun meseria de nuntaş. Da, de ce nu? Curvele şi crâşmele aduc venituri constante de mii de ani. Nunţile sunt un domeniu exploatat doar de popi, lăutari şi restaurante. Nuntaşul profesionist ar trebui să fie o persoană care să fie omologul animatoarelor din cluburi. Ar instiga invitaţii la dans, ar mânca, ar bea, ar molipsi „lupii”  de bună-dispoziţie şi ar „ridica masa” la final. Totul pe banii mirilor.

Nuntaşul profesionist ar avea firmă cu un singur angajat, un CV cu referinţe de la mirii ale căror nunţi le-a deservit, şi ar renegocia onorariul dinainte stabilit dacă ar trebui să facă şi sex cu vreo domnişoară de onoare, să acorde prim-ajutor socrilor care nu ţin la băutură sau să negocieze cât mai profitabil pentru mire recuperarea miresei la ora fatidicului furt nupţial etc.

Nu-ţi fă iluzii că asta e meseria ideală. Adu-ţi aminte de exemplul cu filmele porno şi nu uita că futaiul e mult mai distractiv decât o nuntă. Sper că cele aberate aici te-au făcut să uiţi de absenţa mea nemotivată din mediul virtual. A, ba absenţa mea e motivată. Am fost prea ocupat să fac ceva: nimic.  Tu nu mai sta să citeşti căcaturile astea. Fă ceva! Pa.

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat asta: