Aseară, 17 iulie, am ajuns pe la orele 20.00 în Parcul Izvor. Chiar la fix ca să mai ascult ceva oficiali de la Coca-Cola, DHS şi municipalitate cum ţin discursuri tovărăşeşti. Într-un sfârşit s-a dat startul. Încet-încet coloana de o mie şi ceva de biciclişti şi biciclizde s-a pus în mişcare. Eu aveam ghinionul la mine. Nu parcurg 300 de metri prin faţa Palatului Parlamentului că simt ceva joc nasol la pedala stângă. Mă uit în jos: the pain, the horror! Pedala stătea să pice. Trag pe dreapta şi observ, cu fiori reci pe şira spinării, că piuliţa de la pedală lipsea cu desăvârşire. Nu se slăbise, ci căzuse. Duamni, de ce eu?!
Îmi pun în Dumnezeu speranţa de a nu merge pe lângă ţoaclă până acasă şi fac agale cale întoarsă, cu ochii cât cepele pe şosea. La vreo 100 de metri de la ieşirea din Parcul Izvor văd piuliţa neagră la vreo doi metri de trotuar. Îmi suprim orice manifestare de bucurie, deşi îmi venea să îmbrăţişez oricare dintre fetele cu steag Coca-Cola care marcaseră traseul. Strâng piuliţa cu mâna, fac „the ride of shame”, adică intru în parc odată cu cei care chiar au terminat de parcurs turul Palatului Parlamentului şi mă opresc la primul om cu moacă de organizator ca să-l întreb unde este punctul tehnic. Ăla zice: „Uite colea, pe iarbă, cortul ăla care e gol. Acolo erau băieţii cu sculele. Vezi poate mai sunt prin preajmă”. Pula. Plecaseră.
Noroc de un împărţitor de apă minerală care mă îndreaptă spre centrul de închirieri de bicle din vale. Acolo forfotă mare, că o gaşcă de cetăţeni aducea sau lua biciclete. Flux continuu, ca la oţelărie. Scanez înghesuiala ca să îl reperez pe individul cu autoritate asupra trusei cu scule pe care o ginisem din prima, ca să îl rog să mă ajute. Un tip tuns scurt, slăbuţ, cu ochelari mă cântăreşte din priviri ca să stabilească dacă are timp de mine sau nu. Mă întreabă dacă sunt din Bucureşti şi îl lămuresc că abia m-am mutat din Iaşi. „Aha, ok, că dacă erai din Bucureşti nu te lăsam la trusa de scule. Pari un tip de încredere. Ia ce-ţi trebuie. Vezi poate reuşeşti să o repari, că eu chiar nu am timp să te ajut”.
Nu ştiu ce i-a inspirat încredere la un moldovean gras şi năduşit, cu faţa căzută de oftică şi degetele murdare de ulei şi vaselină, dar îi mulţumesc pentru amabilitate. Nu mai intru în detalii dar ideea este că am meşterit, i-am consumat vreo patru zip tie-uri, am făcut o probă, piuliţa de la pedala a cedat nervos iar, am revenit la Om, m-a primit din nou, am conceput o improvizaţie care a ţinut, am ajuns acasă cu bine -fericit că farul improvizat luminează bine şi departe, iar stopul clipeşte vesel fără să se mai închidă singur- şi supriză: parchez bicla pe hol şi aud un Fâââââsssssssttt! care îmi sfâşie sufletul, fericirea şi satisfacţia.
Cum căcat poţi merge prin toată hârtoapele Bucureştiului şi să faci pană în casă, pe linoleum, nu pot pentru ca să pricep! Cine e mai avizat, vă rog lămuriţi-mă şi pe mine. Bilanţul e acesta: eu vreau să cred că am avut mai mult noroc decât ghinion. Era o şansă de unu la un milion ca să găsesc o piuliţă neagră pe asfalt de aceeaşi culoare, dar am avut-o. Am nimerit peste Oameni la centrul de închiriere al bicicletelor. Am găsit improvizaţia cea mai inspirată pentru a opri deşurubarea piuliţei de la pedală. Roata din faţă s-a spart abia acasă. (q.e.d.)
Like this:
Be the first to like this post.
Comentarii